La mulți ani, România!

Chiar dacă suntem mici, noi ziua țării noastre am sărbătorit...
Imnul de Stat noi am cântat, steaguri și ecusoane cu drag am desenat!
Astfel, noi am aflat că, la 1 Decembrie, cândva, demult, o mare Unire s-a petrecut.
Iar România, țara noastră, frumoasă și rotundă s-a făcut!

Vine iarna, dragi copii!

S-o-ntâmpinăm cu cântece și bucurii!

Moș Ene vine-ncetișor
Si, cât ai clipi, ne-adoarme ușor...
Un somn bun, copii,
Ne-ajută să creștem frumos, zglobii!

Poveste cu Mos Ene si cei trei Somni Inaripati: Somn Usor, Somn Bun si Somn Linistit

Era cu cateva zile inainte de Ajunul Craciunului. Mos Craciun si Mos Ene, ca doi prieteni vechi si buni ce erau, statusera de vorba toata ziua. Mosul cel Alb voia sa afle cat mai multe despre copilasii carora urma sa le duca darurile: cum dorm, daca dorm, cat dorm ... Asa ca, cei doi mosi prieteni aveau ce povesti. Asa au sporovait ei toata ziulica, band ceai si mancand turta dulce si uitand de vreme si de ceas… Pana cand, destul de tarziu in seara, era negru-intunecat afara, se aude-n geam:“Cioc-Cioc Cioc-Cioc!”

- Mos Ene, Mos Ene, ce faci? Ai uitat de noi? Lumea nu poate dormi!”

Ce se intamplase? Mos Ene, luat cu vorba, uitase, in aceasta seara, ca e vremea de impartit praful de somn… Mosul iesi iute afara si le dadu Spiridusilor Somnului - Somn Usor, Somn Bun si Somn Linistit - saculetul cu praf de somn, sa porneasca la drum. Si cei trei spiridusi ai Somnului au pornit pe la casele oamenilor.

Somn Linistit a intrat pe primul geam luminat care i se arata, de unde veneau zgomote si plansete. Un baietel racit, cu nas infundat si dureri in gat, incerca din rasputeri sa doarma, dar nu reusea… mamica lui statea langa el sa-l linisteasca, ba ii spunea o poveste, ba il tinea in brate, ba aprindea lumina, ba o stingea… nimic nu functiona, micutul era necajit si plangacios. Somn Linistit isi trecu palma usoara, cu o atingere de praf de Somn peste pleoapele baietelului si ale mamicii, si amandoi s-au asezat curand la somn linistit, in pace…

Somn Bun era la fereastra casei unei fetite tare zglobii, dar cu ochii rosii si suparata nevoie mare, caci ea nu gasea cu cale sa doarma, iar mama si tata o necajeau trimitand-o la culcare. Fetita era obosita, dar incerca din rasputeri sa se agate de marginile patului, sa nu stea linistita la locul ei.

-Nu vreau sa dorm! Nu vreau sa dorm! Nu mi-e somn si nu vreau sa dorm!

Si plangea, cu ochii rosii, de obosita ce era. Jucariile ei, pe podea, prin pat, erau speriate si obosite si ele, se gandeau cum or sa faca ele fata zilei de maine fara somn si fara odihna. 

-Haide sa ne culcam, maine nu o sa putem sa ne jucam, nu o sa avem energie si voiosie; nici nu crestem sanatosi, nici tu nu o sa te mai bucuri de noi!”, incercau ele sa o convinga pe micuta razvratita.

Somn Bun s-a hotarat sa o ajute nitelus, asa ca i-a atins pleoapele cu praful magic de somn; fetita cea zglobie zambi cu drag si se hotari sa puna capul pe perna… sa primeasca un somn bun. Astfel ca maine sa mai creasca un pic, sa fie mai mare si mai puternica, mai plina de sanatate si energie.

-Dar nu vreau sa dorm muuult! Dorm doar un pic, un pic!

-Daaa, dormim doar atat cat trebuie, au fost de acord toate jucariile.

Somn Usor se oprise si el la cateva strazi mai incolo. Doi fratiori, o fetita si un baietel se ciondaneau in camera lor. O bunica si-un bunic, o mamica si-un tatic se invarteau si ei, prin camerele lor, ba in pat, ba pe langa pat… toti cu ochii cat cepele de nesomn… baietelul se ascunsese sub plapumioara, incerca sa adoarma, surioara tragea de el:

-Haide, arata-mi si mie, cum se doarme?” Si iar il tragea, ba de nasuc, ba de urechiuse…

-Uite-asa, pui capul jos pe perna, inchizi ochisorii si gurita; lasi manutele si piciorusele sa se linisteasca… Haide, incearca! Si te gandesti la ceva frumos, frumos, la ce-ti place tie. Acum lasa-ma sa dorm, te rog, mi-e somn-somn…

Si fetita iar tragea de el, iar o striga ba pe mamica, ba pe tatic, ba pe bunica, ba pe bunic… Era o mare neliniste in casa…

In acel moment, Somn Linistit o mangaie pe fetita bland, pe pleoape, asa incat ea simti ca sunt grele-grele, pline de somn; manutele se asezara langa perna, si ea simti cat de usor si odihnitor poate fi sa te lasi purtat inspre somn…

Astfel, ziua de maine urmeaza sa fie mai linistita si mai usoara pentru toti copilasii care au adormit acum… si pentru parintii si bunicii lor… iar copiii se vor bucura de cat de puternici si plini de energie si sanatate sunt dupa un asa somn usor, somn bun si linistit!

Ieri l-am exersat pe "E"!

Știți voi...De la "E, e, e!/ Plăcută vreme e!"

Iar din povestea "Vulpea și cocorul" am aflat 

Că... proverbul "Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!"

Nu trebuie nicio clipă uitat!

Vulpea și cocorul

  Împrietenită de curând cu cocorul, vulpea şi-a pus în cap să râdă de el, aşa că l-a invitat într-o seară, la ea acasă:

          - Vino, năşicule! Vino, drăguţule! Te vei simţi nemaipomenit de bine!

          Cocorul nu s-a lăsat mult aşteptat şi a venit la masă. Vulpea a gătit nişte griş şi l-a pus pe un taler, puţin adânc. Apoi a început să se îndestuleze, zicându-i cocorului:

         - Mănâncă prietene, am gătit chiar eu, cu mânuţa mea.”

         Cocorul şi-a vârât ciocul lung în blid, a ciocănit şi a tot ciocănit cu el în vas, dar în zadar; nu a putut să culeagă nici măcar o înghiţitură. 

          După ce a înfulecat tot grişul, vulpea a zis:

          - Nu te simţi jignit, cumetre, dar nu am nimic mai mult să îţi dau de mâncare.” 

          - Mulţumesc, prietenă, pentru masă! Vino şi tu la mine în vizită !

          A doua zi, vulpea s-a înfăţişat la casa cocorului, care a adus la masă o supă rece şi gustoasă. Cocorul a turnat supa într-un ulcior cu gâtul lung şi îngust şi şi-a îndemnat prietena :

          - Draga mea vecină, mănâncă ! Nu am nimic altceva să îţi dau.

          Vulpea s-a tot învârtit în jurul ulciorului, i-a dat ocol când dintr-o parte, când din alta, a încercat să lingă şi să soarbă, dar nu s-a ales cu nici o picătură. În această vreme, cocorul a sorbit cu ciocul său lung, şi a tot sorbit, până când a înghiţit toată supa.

          Vulpea a plecat cu coada între picioare. Era tare supărată, căci gândise că va mânca pentru toată săptămâna. Nu a avut ce face şi s-a întors acasă cu burta goală.

Personaje bune, rele, toate sunt  în cărticele!
Pentru mâine pregătim trei povești să ne-amintim:
"Capra cu trei iezi", "Cei trei purceluși", "Scufița Roșie"...
Le vom lua pe rând și vom vedea
Că lupul în toate va apărea!
Vom discuta apoi și vom delibera: Cine este bun? Dar rău? De ce?
Pe mâine! Vom vedea!

Până-acum am învățat "A", "M", "I"!

E minunat!

Am scris chiar după dictare "MAMA", "AM",

Sunt cel mai tare!

Mâine cu "N" ne împrietenim,

De la "Niculăiță"!!!

Vedeți că știm!

Povestea cărții de povești

de Emilia Caldararu

Zilele trecute Gheorghiță  s-a bucurat foarte - ca totdeauna cand primeste in dar o carte. E o carte de povesti... sa tot stai sa-i privesti pozele minunat desenate, in fel si chip colorate. Cat despre citit, lui Gheorghita ii citeste mama-mare, in fiecare seara, la culcare. Numai ca, de indata ce bunicuta a ispravit de citit, Gheorghita, de carte, s-a si plictisit. Ba chiar - sa o spunem fara ocolis - a rupt din ea o foaie sa-si faca o jucarie.
- Ce nerozie! auzi el de indata.
Se uita imprejur pe furis... nimeni in odaie...
- Ce nerozie! repeta foaia de hartie.
- A, tu erai? se mira Gheorghita.
- Eu... sau mai bine zis o ramasita... din cartea ce-o vad pe jos aruncata. Hei, daca-ai sti povestea cartii de povesti...
-  Povestea... ei? se intoarse Gheorghita spre carte, cu o privire mirata. Vrei sa mi-o povestesti?
- Este, de fapt, povestea tuturor cartilor.
- Te ascult.

- A fost odata... nu prea demult, cand povesti le-acestea din carte erau toate doar niste ganduri si plasmuiri minunate, in mintea si inima scriitorului. Zile si nopti a trudit sa le scrie, cu slove mestesugite, care sa farmece si sa imbie. Prietenul scriitorului, mesterul iscusit al penelului, a citit povestile si a zis: "Ca sa le placa si mai mult copiilor, eu le voi zugravi in culori".
- Adevarat. Ma bucur ori de cate ori gasesc si poze intr-o carte...
Povestea cartii insa merge mai departe..., caci fiece carte se deseneaza si se scrie pe... hartie. Povestea trece, deci, si prin paduri - acolo taietorii doboara trunchiuri vechi si, pana intra muntii-n intomnare, bustenii, curatati de uscaturi, ii mana-n vai, spre fabricile-n care masini iscusite, de mesteri mari manuite, macina lemnul, si-l mesteca bine, si-l moaie pana devine o pasta. Iar pasta aceasta, albita, presata, uscata, frumos netezita, frumos taiata, ajunge sa fie hartie.
Vine apoi tipograful, cel care alege-culege litere mari, litere mici, randuri, pagini intregi - priveste-ma si ai sa-ntelegi. Iar tipograful munca isi imparte cu cel care-aduna si leaga-mpreuna, foaie cu foaie, o carte intreaga: legatorul.
- Vad eu acum prea bine de ce-ai tinut sa-mi povestesti povestea cartii de povesti. Cati oameni au muncit pentru ea!... spuse Gheorghita, pe ganduri...


- De tot ce ai aflat, te vad bucuros. Sper sa fie si cu folos.
- Fara-ndoiala. Mai ales ca la anul ma duc la scoala.
- Felicitari! Si cand vei avea abecedar...
- il voi pastra ca pe cel mai scump dar.
- Pana atunci insa mai ai de crescut...
-Iar,deocamdata, draga mea foaie de carte, am de-ndreptat macar in parte raul ce ti l-am facut; stiu cat de mult pretuiesti, iata, te voi lipi la locul tau in cartea cu povesti.

Cărticica mea

Am o carte în culori, 
Cărticica mea.
Cu desene şi cu flori, 
Cărticica mea.
Uite este şi Grivei, 
Cărticica mea
Şi-un păstor cu multe oi,
Cărticica mea.

Pe o foaie sunt copii, 
Cărticica mea.
Cine sunt nu vrei să ştii? 
Cărticica mea.
Mi-a spus mama că-s şcolari, 
Cărticica mea.
Silitori, cu note mari,
Cărticica mea. 

Cărticică-ţi mulţumesc,
Cărticica mea,
Multe lucruri mă înveţi,
Cărticica mea,
Te păstrez ca pe-o comoară,
Cărticica mea.
Până am să merg la şcoală,

Cărticica mea.

Cartea ne povestește...

DP și CLR

 Ionică începe cu I, 

Însă tâlcul poveștii lui...

Care o fi?

Ionică mincinosul

Alexandru Mitru

 Trăia odată un băiat căruia nu-i plăcea să-şi ajute părinţii. Îi spunea tatăl său:

- Ionică, vezi de fă cutare sau cutare lucru!

- Îl fac îndată, tătucă! răspundea băiatul.
Se prefăcea că ajută. Şi n-ajuta. Merge treaba asta o dată, de două ori, de trei ori.
Începe să simtă tătâne-su că umblă cu lucruri necurate. Pune la cale să-l lecuiască.

 Odată vine feciorul înaintea tatălui său şi rosteşte cu glas mieros:

- Tătucă! Mi-ai făgăduit că-mi vei face şi mie nişte opincuţe, dacă oi fi vrednic. Uite opincuţele astea vechi s-au ponosit!
-Păi, eu, băiete mi-am ţinut făgăduiala. Acum rămâne să-mi arăţi şi tu cât eşti de vrednic. Urcă-te chiar acum în pod şi vântură bine grâul de acolo, apoi o să-ţi primeşti răsplata.

 Se urcă-n pod băiatul. Se pitulează sub scară şi stă acolo un ceas. Pe urmă se întoarce.
- Am vânturat grâul, tătucă, să-mi dai opincile!
- Aleei, măi băiete, ţi-am spus să vânturi grâul. Fă treaba cum se cuvine, apoi îţi vezi opincile făgăduite.
Aşa că pleacă, se suie-n pod, se joacă cu mâţele şi se întoarce.
- Ai vânturat, măi, grâul, ori ba? întrebă tatăl.
- L-am vânturat, zise băiatul bucurându-se dinainte de opincuţele cele noi.
- Nu e adevărat! se amărăşte tatăl. Haide cu mine şi-am să-ţi arăt.

 Se urcă amândoi în pod. Vântură tatăl grâul înaintea lui Ionică. Şi ce credeţi? Sub grâu el ascunsese o pereche de opincuţe cum nu se văd pe oriunde.
S-a plecat băiatul să pună mâna pe opinci. Tatăl nu l-a lăsat. Le-a pus într-un cui, deasupra laviţei pe care dormea Ionică. Să vadă, să înţeleagă bine, că minciuna are picioare scurte şi întotdeauna o ajunge din urmă adevărul.

Ce poveste minunată!

A, ești litera mea preferată!

Azi a fost o zi specială pentru noi. L-am învățat pe "A"!!! Am pornit pe drumul alfabetului!

Poate v-a fost dor de doamna învățătoare!

Are mama o fetiță....

Vă amintiți de greieraș?

Dar de rățușca plimbăreață?

Dragi părinți, mi-am amintit!

Am ceva de povestit...

La noi teatrul a venit,

Iar piesa "Pomul cu mere de aur" s-a numit!

Clipe magice cu Trupa de magie Rotini!

Nu numai că ne distrăm!

Și engleză învățăm!

Încă un popas în lumea minunată a poveștilor...

Peștițorul de aur

de Frații Grimm

          A fost o dată ca niciodată un pescar bătrân, care locuia împreună cu soţia lui în apropierea ţărmului unei mări îndepărtate. Bordeiul lor era neîngrijit şi dărăpănat, iar bătrânul, slăbit de povara anilor, de abia îşi mai ţinea zilele. Nu mai ieşea pe mare, la pescuit, de teamă că n-ar putea face faţă valurilor mai puternice. Îndrăznea doar să se urce în barca lui veche, legată de o rădăcină uscăţivă de pe ţărm, de unde îşi arunca în apă undiţa. Prindea doar peştişori mai mici, cu care nu prea reuşeau să îşi astâmpere foamea.

          Nevasta lui era o femeie înfumurată, certăreaţă şi mereu nemulţumită. Zi de zi se plângea de viaţa pe care o duceau şi nu contenea să îşi învinovăţească bărbatul pentru neajunsurile lor. Într-o bună zi, pescarul îşi aruncă undiţa în apă, nădăjduind să prindă cât mai mult peşte. Trecu o bună bucată de vreme de când stătea chircit cu undiţa-n mână. Deodată însă se petrecu o minune: prinse un peştişor mic, din cale afară de frumos şi de strălucitor. Bătrânul nu mai văzuse ceva asemănător: era poleit cu aur.Peştişorul, cu glas de om, îi ceru pescarului să-l lase în viaţă şi să-l arunce în apă. Pescarul era un om milostiv, însă îi era teamă de gura spurcată a nevestei, gândindu-se că se va întoarce acasă fără hrană. În cele din urmă, cruţă viaţa bietei vietăţi, hotărându-se s-o lase să se întoarcă în împărăţia apelor.

          Când bărbatul se întoarse acasă, nu-i veni să-şi creadă ochilor. În locul casei era un palat care se înălţa falnic în ţinutul acela părăsit ce până nu demult fusese parcă uitat de Dumnezeu.Nevastă-sa era acum împărăteasă şi se aşezase deja pe locul de cinste din sala mare a palatului. Când îşi văzu bărbatul la poartă, îi zise numai vorbe de ocară, izvorâte din inima ei haină, de piatră. Îl goni de la palat, strigându-i că este un biet muritor, împovărat de ani, şi că ar face bine să îşi caute norocul în altă parte. Îl izgoni ca pe un duşman şi îi spuse să ia seama că nu cumva să îndrăznească să mai pună piciorul în palatul ei. Bătrânul pescar părăsi palatul şi porni încotro văzu cu ochii, iar pentru drum nu i se dădu nici măcar o bucată de pâine. Paznicii palatului îl înghiontiră şi îl batjocoriră. I se interzise să se mai apropie vreodată de palat. Bietul pescar nici nu înţelegea bine ce se petrecea. Căzu pe gânduri, ştia că doar peştişorul de aur putea să-i dea vreun sfat.       Cobora din nou la ţărm şi îl chema încă o dată deşi cele trei dorinţe fură deja îndeplinite. Totuşi, peştişorul se arată şi acum. Bătrânul îi povesti de necazul care dădu-se peste el, de trufia nevestei sale.

          Bătrânul avea o ultimă rugăminte, pornită din suflet. Îi ceru peştişorului să năruie palatul şi să facă să dispară bogăţiile primite, iar acasă vroia s-o găsească pe nevasta lui aşteptând în uşa şubredă a vechiului lor bordei, în care să domnească pacea şi împăcarea.Lăcomia nevestei pescarului îl supără din cale-afară pe peştişor, astfel că se îndură de sufletul necăjit care venise să-şi jelească amărăciunea. Hotărî să facă dreptate şi să-i îndeplinească această ultimă dorinţă. Îl îmbună pe bietul pescar şi îl trimise acasă. Nu mai era nici urmă de palat, de curte împărătească şi de mulţimea de servitori care forfoteau prin palat să îi facă pe plac stăpânei.

          Când bătrânul văzu vechea lor căsuţă, cu pereţii scorojiţi, se simţi cu sufletul împăcat. Înăuntru îşi găsi nevasta, cea veşnic nemulţumită, cum era şi mai înainte. Totul era ca la început: viaţa lor era lipsită de bucurii şi de bogăţii, aşa cum fuseseră obişnuiţi. Pescarul mai ieşea din când în când la pescuit, dându-şi toată silinţa să prindă cât mai mulţi peştişori în cârligul undiţei. Duceau o viaţă grea, plină de griji, dar pescarul ştia că era tocmai viaţa pe care şi-o dorise, deşi nevasta continua să îl dojenească pe nedrept în fiecare zi.

          Peştişorul, drept răsplată, îi promise pescarului că îi va îndeplini trei dorinţe. Însă bătrânelul, trecut prin atâtea necazuri, nu mai credea în minuni. Îşi spuse doar că l-ar fi mâniat pe Dumnezeu dacă n-ar fi cruţat viaţa micului peştişor auriu.

         Când pescarul se întoarse acasă cu traista goală, nevasta îl dojeni aspru. Pentru a o îmbuna, îi povesti întâmplarea ciudată de care avu parte, ba pomeni şi de promisiunile peştişorului de aur. Preţ de câteva clipe, nevasta bătrânului se arată neîncrezătoare. Îşi spuse că are un papă-lapte de bărbat, mult prea milostiv. Asta trebuie să fi fost pricina pentru care cruţase viaţa peştişorului. Dar, şireată cum era, se hotărî să pună la încercare promisiunea făcută de peştişor. Porunci bătrânului să se întoarcă îndată pe ţărm şi să-i ceară peştişorului să îi îndeplinească o dorinţă.Pescarul porni înspre mare şi, cam şovăielnic, îl strigă pe peştişorul de aur. Acesta nu întârzie să se arate, iar pescarul îi destăinui ce îi ceruse nevasta să îi poruncească. Îi ceru o covată mai mare, în locul celei vechi, ponosite. Peştişorului nu i se păru greu să îi îndeplinească dorinţa şi îi promise pescarului că soţia lui va fi mulţumită. Auzind acestea, pescarul porni agale spre casă. Când ajunse aici, spre uimirea lui, văzu în odaia mică a căsuţei o covată mare şi frumoasă, cum nu-i fusese dat să vadă vreodată. Nevasta lui însă stătea nerăbdătoare lângă covată, clătinându-şi capul în semn de uimire. Acum dădea crezare puterii nemaipomenite a peştişorului, dar nu trecu mult timp că născoci din nou o dorinţă demnă de lăcomia ei.Gândindu-se că aceasta covăţică nu îi este de ajuns, îşi trimise din nou bărbatul la malul mării, pentru a cere peştişorului de aur să îi îndeplinească cea de-a doua dorinţă. De astă dată, femeia voia o casă frumoasă şi împodobită, în locul celei dărăpănate. Zbiera cât o ţinea gura, fugărindu-l pe bietul pescar. Vorbele-i tăioase se auziră până departe şi pescarul nu avu de ales decât să îl cheme din nou pe peştişorul auriu. Om cinstit, cumpătat şi modest, îi era ruşine de lăcomia soţiei sale. Se temea că peştişorul se va supăra dacă îl caută după atât de puţin timp. Poate îşi va spune că este şi el la fel de necinstit şi de lacom ca şi nevasta lui. Îşi ascunse ruşinea, îşi lua inima în dinţi şi-l chemă din nou pe peştişor. Şi îi spuse cea de-a doua dorinţă a femeii sale. Peştişorul îl asigură că dorinţa îi era ca şi îndeplinită – la întoarcere va găsi o casă nouă, încăpătoare, din care nu va lipsi nimic.Pescarul merse înspre casă, cu capul plecat. Dar iată că în locul bordeiului dărăpănat, se afla o casă mare, nou-nouţă. Nevasta lui însă stătea în prag, scrâşnind din dinţi de nemulţumire. „Te pomeneşti că nu îi sunt de ajuns toate bogăţiile din lume”, gândi mohorât bătrânul. Şi câtă dreptate mai avea!Căci de îndată ce îl văzu, bătrâna îi porunci moşului să facă din nou cale întoarsă şi să se înfăţişeze înaintea peştişorului. Urma să i se îndeplinească cea de-a treia dorinţă: voia un palat. Peştişorul îi îndeplini dorinţa, deşi părea deja sătul şi plictisit de lăcomia lor.

Zâmbim și tare bine ne simțim,
Când în ritm ne învârtim!
Muzică și mișcare, venim!